Tot ceea ce facem cu copilul este educație.
Pentru a putea înţelege nevoia copilului de educaţie, trebuie să încercăm să ne îndepărtăm de sensul didactic, pedagogic pe care îl acordă majoritatea oamenilor acestui concept şi să ne aducem aminte adevărul celor „cei 7 ani de-acasă“.
Fiecare intervenţie pentru copil (contactul cu adulţii, obişnuinţele de îngrijire, rutine alimentare, programe de imunizare) sau pe lângă copil (amenajarea spaţiilor în care copilul îşi petrece timpul acasă sau în comunitate) este bine să fie considerate intervenţii educative, ele devenind intervenţii împreună cu copilul: copilul le asimilează, le integrează ca modele de relaţionare în funcţie de care îşi structurează personalitatea.
Dacă ar fi să privim în sens cronologic al dezoltării copilului, mediul familial are un rol esenţial în educaţia copilului: este locul în care are loc experienţa iniţială de viaţă, socializare şi de cultură a copilului.
Toate achiziţiile pe care le dobândeşte copilul în toate domeniile de dezvoltare sunt puternic determinate de interacţiunile pe care acesta le are cu mediul în care trăieşte primii ani din viaţă.
Pe măsură ce copilul creşte, nevoile sale de educaţie capătă alte valenţe. Copilul este tentat să îşi asume din ce în ce mai mult autonomia, are nevoie de separarea fizică de părinţii săi. El are nevoie de explorarea unor noi medii, în care actorii să fie atât adulţi, dar mai ales, copii de-o vârstă. Alăturarea egalilor de vârstă îl susţine pe copil în demersul său explorator, în dezvoltarea sa integrată, în exersarea rolurilor şi regulilor sociale (diferite de cele din familie).
Practic, începând cu vârsta de 3 ani, copilul are nevoie şi de alte intervenţii educative decât cele din familie, de contexte de învăţare diverse şi structurate. Îl vedeţi când mergeţi cu el în parc cum se îndepărtează tot mai mult de părinţi, cum se alătură altor copii la groapa cu nisip, chiar dacă nu îşi împarte încă jucăriile cu ei. Degeaba îl chemaţi, el îşi doreşte să petreacă cât mai mult timp acolo, alături de ceilalţi copii.
Copilul are nevoie să fie pus în situaţia experimentărilor „pe cont propriu“, alături de alţi copii, în grupuri mici sau mai mari. El are nevoie să înveţe să se sprijine pe propriile abilităţi şi aptitudini în situaţia rezolvării de probleme (să găsească soluţii atunci când îşi doreşte să ajungă la o jucărie), în situaţia de negociere cu un egal de vârstă (în jocuri în care îşi construiesc reguli şi pe care trebuie să le respecte), în situaţia în care trebuie să îndeplinescă sarcini împreună cu alţii copii, deci să colaboreze (de exemplu, când au de strâns jucăriile împreună).
Grădinița reprezintă educaţia formală. Aceasta are un caracter planificat, sistematic, metodic, intensiv, este organizată, condusă şi supravegheată de către cadrul didactic.
Educaţia non-formală completează educația formală și se realizează prin unele activităţi la vârste mici în cadrul familiei desfăşurate în afara grădiniței
În grădiniţă, toate activităţile care se desfăşoară împreună cu copiii reprezintă experienţe de învăţare pentru copil, pornind de la activităţile integrate (centrate pe anumite obiective şi conţinuturi), până la momentele de rutină sau tranziţie, care consolidează anumite deprinderi, abilităţi ce contribuie la autonomia copilului, convieţuirea socială, sănătatea, igiena şi protecţia lui, dar şi care extind cunoştinţele şi experienţele acumulate prin activităţile integrate.
Fiecare copil trebuie să beneficieze de un program educativ structurat , adecvat şi adaptat, care să-i dezvolte potenţialul fizic şi psihic, urmărindu-se valorificarea disponibilităţilor sale şi antrenarea laturilor psiho-fizice.
Sursă articol Proiectul pentru Reforma Educaţiei Timpurii (P.R.E.T.)